Aceasta este lumea mea și-mi place să trăiesc în ea!
JURNAL DE NORMALITATE

Jurnal de normalitate

Știu că cei mai mulți dintre voi, care mă citiți, mă cunoașteți personal. Și mai știți, probabil, că printr-o nefericită conjunctură suntem acum în Spania, într-un spital universitar, unde un medic, cum n-am mai întâlnit în viața mea, a fost foarte dispus să ne ajute în problema de sănătate a lui Răzvan. Pentru că, da, ultimul post pe acest blog, era despre Răzvan, băiețelul nostru. Și datorită vouă, celor mulți, am ajuns aici, pe mâinile acestui om extraordinar. Știți, Răzvan, este al douăzecilea copil român, care ajunge în acest loc. În măsura în care timpul mi-a permis, am vorbit cu fiecare dintre voi și v-am povestit mai mult sau mai puțin despre ce facem și cum suntem noi aici. Astăzi, însă, m-am hotărât să pun o rubrică nouă pe blog: Jurnal de normalitate, unde să împărtășesc cu voi, această experiență. Să înțelegem toți ce înseamnă normal. Ce înseamnă sistem de sănătate normal. Toate pozele din spital, au fost făcute cu telefonul mobil, cu acordul celor de aici, însă cu rugămintea de a nu publica numele medicilor și nici a spitalului.

Astăzi vă voi povesti despre medicul acesta minunat! E un om în vârstă, pensionar, încă șeful secției de nefrologie, profesor universitar cu multe studii și cercetări prezentate în literatura de specialitate. Apreciat de toată tagma medicala, de colegi, de copii, de aparținători. Deși, are o vârsta înaintată, vine zilnic la spital să consulte și să își monitorizeze pacienții. Dacă întrebi de el, nu știe nimeni să îți spună concret. Răspunsul este vag: „prin spital „. Nu, nu fiți surprinși, nu are cabinet propriu în spital, deși spitalul are 5 etaje și ar putea găsi o cameră. Dar nu are nevoie de așa ceva. E mereu cu micii pacienți. Ori prin saloane, vizitând copiii și liniștind părinții ori la spitalul de zi, consultând sau poate la dializă, urmărind cum se simt micuții pacienți în timpul procedurii. Între timp se consultă cu colegii, referitor la pacienți, la probleme apărute de nicăieri, la situații grave care nu pot fi controlate. Iar uneori când apare o situație gravă, chiar dacă e miezul nopții, vine la spital. Mereu calm, cu zâmbetul pe buze, adorat de copii. Toți copiii îl iubesc.

Eram încă în țară când am sunat la spital să întrebăm dacă domnul doctor ne primește să știm în ce parte ne îndreptăm. Fără ezitare a spus da. Așa că am cumpărat bilete de avion și l-am anunțat că ajungem într-o joi. Răspunsul lui a fost că ne așteaptă peste 2 săptămâni. Cu două zile înainte de a pleca, primesc un telefon de la o doamnă asistenta care mă roagă să schimb biletele dacă pot, deoarece domnul doctor, nu va fi în clinica în zilele de joi și vineri. Își cere mii de scuze pentru eventualele neplăceri  cauzate de acest fapt și mă asigură de cel puțin 10 ori că dacă nu voi reuși să schimb biletele, să vin pentru că ne va vedea altcineva, chiar dacă dânsul nu e. Iar că domnul doctor ne  așteaptă luni dimineața la ora nouă la spital. Am schimbat biletele. Pentru că vroiam ca acest medic să îl consulte pe Răzvan, nu altcineva…

Zborul a fost obositor, am ajuns la Madrid destul de târziu. Dimineața însă nu știam încotro să mergem, unde e spitalul…Nu știam deloc limba spaniolă, ei nu vorbesc engleza, decât foarte puțini. Am urcat într-un taxi. Am spus numele spitalului și așa am ajuns aici. Era trecut bine de ora 9, datorită aglomerației din trafic când am ajuns la spital. Doctorul ne aștepta. Era la spital de zi, consulta. Ne-a primit imediat, fără nici un fel de reproș că am ajuns mai târziu. Nu e vorbitor de limba engleza și nici noi de spaniolă. Eram stresată maxim. Cum dracu’ ne înțelegem cu doctorul acesta? Numai asta aveam în cap și îmi venea să plâng în neputința mea. O bună prietenă mi-a promis că va veni la spital să ne traducă dacă e nevoie, însă întârzia și ea. Bun psiholog, medicul acesta. A încercat pe cât posibil să ne liniștească, a venit personal cu noi la biroul de internare și peste tot unde a fost nevoie. Ne-a ajutat mult atunci. Și  de atunci ne tot ajută…Apoi am aflat de la alte mame că așa face cu fiecare în parte.  În prima săptămână de internare a rugat o mămică româncă care venea cu copilul ei la control, săptămânal, să urce în salon, să vorbească cu mine, să mă liniștească…Un gest  extraordinar. Lângă Răzvan a fost mereu. Ne-a însoțit la consultul de anestezie, la aplicarea cateterului venos central, chiar și în sala de operație  a fost prezent, apoi a venit la noi în sala de așteptare să ne informeze despre starea lui Răzvan, deși la cinci minute după asta a apărut și medicul chirurg. Întotdeauna sincer și deschis față de pacient și de părinții lui, prezintă toate variantele, posibilitățile de tratament, iar deciziile finale le ia întotdeauna cu pacientul. Și neapărat trebuie să vă spun că în cursul aproximativ 12 ani, de când  a transplantat primul copil român, a invitat de nenumărate ori echipa specialistă de medici români care s-au ocupat de acest copil și de alții asemenea lui, în schimb de experiență. Culmea ironiei: Medicii din România au refuzat aceste invitații, invocând că știu deja tot și nu mai au ce învăța. Iar doctorul spaniol, continuă să trateze copiii care ajung acolo, scăpați din mâinile acestor medici. Și o face bine, căci rezultatele se văd.

Într-un final am plâns. A fost un plâns de ușurare. A fost și un plâns de durere și de neputință. Și a mai fost și un plâns de conștientizare a normalului. În România, de ce totul este anormal? Pentru că experiența aceasta mă face să înțeleg zi de zi ce înseamnă normal, iar acest normal ar trebui să îl pot întâlni și în România. Păcat!


3 răspunsuri la “JURNAL DE NORMALITATE”

  1. Vio Bregar spune:

    Sa stii ca exista astfel de medici si la noi, poate putini dar exista.

    • ioana s. spune:

      Tot ce se poate, eu însă în experiența mea de aproape 15 ani, chiar n-am lucrat cu niciunul și nici nu am întâlnit vreunul în clinica universitara. Chiar mă bucur dacă ai întâlnit așa medici.

  2. Mihai spune:

    Salut,
    Ti-am gasit blogul cautand pe Google „Vreau sa traiesc”. Toti vrem asta, nu?
    Mi-am dat repede seama despre ce este vorba si am simtit imediat in suflet acel soi de rusine amestecata cu resemnare: eu nu pot sa ajut! Am avut totusi curiozitatea sa vad cine esti, asa ca am accesat pagine Despre mine.
    „Sunt un cetățean al României. O Românie în care să îmi fie drag să trăiesc”.
    Chiar ma intrebam, in ce Romanie traiesti de ti-e drag?
    O fi aceeasi Romanie in care un medic nu mi-a tratat copilul internat pana nu i-am bagat ceva in buzunar? O fi aceeasi Romanie in care (tot atunci) am surprins asistenta cand incerca sa ii ia copilului sange pentru analize cu aceeasi seringa cu care luase si pacientului anterior, un adult, schimband doar acul? O fi aceeasi Romanie in care, alta data, un alt medic incopetent a falsificat documentele de internare si mi-a trimis copilul in miezul noptii (ca miseii, nu?), desi circulatia era blocata de viscol, la un alt spital ca „urgenta nou prezentata” distrugand dovezile celor trei zile de spitalizare? In noaprtea aceea copilul meu a crezut ca moare. Mi-a spus asta cand il tineam in brate, in salvare. Avea febra aproape 42… La noul spital i-au facut o singura injectie: un banal algocalmin!!! De atat avusese nevoie pentru a fi stabilizat si idiotul de la spital nu i l-a prescris.
    Sau poate Romania in care un specialist in imagistica de la spitalul CFR din Craiova a hotarat ca pentru durerile de cap sa ma trimita la psihiatrie dupa ce mi-a facut un tomograf, urmand ca peste nici doua saptamani sa fiu diagnosticat cu sinuzita maxilofaciala de un alt medic, internist, de la un amarat de spital, pe baza simptomelor si unei banale radiografii?
    Tot acolo, la spuitalul CFR, un batranel simpatic s-a adresat medicului, dimineata la vizita: Domnule profesor, dimineata ma destept ametit… Raspunsul profesorului a venit ferm: Nu te mai destepta! Si ha, ha, ha, a ibucnit in hohote privind in ochi fiecare pacient din salon pentru a se bucura de reactia starnita. Si culmea, li s-a parut o gluma buna. Am privit indignat pana m-a privit si pe mine. Si culmea, am facut si eu un ha, ha, ha cu fata stalcita de furie ca nu am putut sa am alta reactie… Acolo el era zeul, nu te puteai opune. Toti medicii tremurau in fata lui.
    Exemplele pot continua, dar nu are rost. Acum, citind acest articol mi-am dat seama ca cea de-a doua propozitie din pagina „Despre mine” era de fapt o dorinta.
    Iti doresc numai bine, insanatosire grabnica pentru micutul tau si, alaturi de tine, sper si eu la acea Romanie NORMALA, in care sa ne fie drag sa traim! O ramanie in care copiii nostri si copiii copiilor nostri sa creasca frumos…
    Sa va dea Dumnezeu sanatate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre mine


Sunt un cetățean al României. O Românie în care să îmi fie drag să trăiesc.

Cele mai populare



VREAU SĂ TRĂIESC!!!

Mă numesc Răzvan. Am doar 1 an și 9 luni si sufăr de o formă congenitală de sindrom nefrotic. Sunt internat din octombrie 2016, la Clinica Pediatrie 2, Cluj Napoca, secția de nefrologie. Medicii au incercat diverse tratamente, pe uneleCitește mai mult



Drepturile pacienților? Doar pe hârtie.

Sâmbăta trecută, am fost nevoită să ajung și la  UPU pe Moților, cu copilul cel mic. Febră 40 de grade, care nu ceda la nimic. Am luat un taxi, că la salvare aveam ceva de așteptat și am ajuns laCitește mai mult



De ce contează bacul?

Deși auzisem destule zvonuri,  nu puteam să cred că la școala postliceală de asistenți medicali, te poți înscrie fără diploma de bacalaureat. Însă articolele din presă de săptămâna trecută mi-au confirmat acest fapt. Și recunosc că am avut un șoc. Un mareCitește mai mult


© 2017 În lumea mea!